Simt ca am trait cea mai tare copilarie din univers, copilarie care nu vrea sa plece si sa ii faca loc adultului crescator de copii si al sotului devotat. Sunt generatia incerta, omul care alearga dupa iubiri, mereu altele, mereu pline de cusururi si carora le lipseste acel ceva. Si nu doar iubiri de femei cu sani pufosi si ochi in care sa te pierzi in diminetile de sambata sau lunimaritimiercurijoivineriduminica, ci iubiri de locuri si de ganduri, de vise si de idealuri, de zmeie si de ape involburate. Sunt definitia cuvantului “incert” pentru ca o parte din mine a ramas in lumea de dincolo, in lumea in care mamele isi lasau copiii sa se bata cu bulgari de zapada pana se udau la chiloti, o lume in care barbatii ofereau flori presate fetelor si nu linkuri catre poze cu pisici sau filmulete cretine pe youtube, lumea in care prezentul era singura placere vinovata a vietii. In lumea in care visurile ne ofereau o perspectiva sumbra asupra viitorului singura noastra sansa catre fericire era sa ne bucuram la maximum de putinul, infinit de mult, pe care il aveam.
Sunt vesnic nehotarat pentru ca dintr-o lume in care nu prea aveam optiuni, in care existau adidasi chinezesti, rigla de 3 lei si penarul de tabla zincata Seagull am aterizat in universul postasasinatceausist in care totul e despre consum si decizii. Toti ne bombardeaza cu miliarde de cuvinte care urmaresc un singur lucru, sa ne suceasca, sa ne schimbe gandul si directia, sa consumam detergentul ala si nu cel obisnuit, sa votam cu PLM si nu cu MISERUPE, sa dam pe canalul TV X unde idioti si inculti sunt formatori de opinii sau sa intram pe siteul unde “VEZI AICI!” e intotdeauna o poarta catre nimic.
Iar nehotararea imi e alimentata de multitudinea de optiuni, stiu ca putem face un infinit de lucruri cu vietile noastre insa de unde naiba sa incep? care directie e buna? care drum e mai usor si mai scurt? Pentru ca in tot bombardamentul asta informational nimeni nu vrea sa ne ofere ceva ci doar incearca sa obtina un “orice” de la noi. Toti vor sa ne fure timpul si banii primiti in urma prostitutiei in care ne scoatem la produs rasariturile de soare ratate in metroul ce ne duce zilnic spre munca. Vor sa ne rapeasca diminetile lenese alaturi de bruneta cu ochii de foc ce ne mormaie-n ureche ca nu vrea sa se mai trezeasca. Iar noi ne trezim iar si iar in fiecare zi, oprim la chiosc si cumparam ziarele care de mult nu ne mai informeaza ci incearca doar sa ne manipuleze, cumparam revistele care nu mai sunt de mult pagini cu informatie ci pagini cu reclame printre care, prin bunavointa mogulului de presa mai sunt inserate din cand in cand informatii. Informatii strecurate cu zgarcenie ca nu cumva sa se scape si ceva util printre ele ce ar putea sa ne lumineze mintile si sa ne deschida ochii catre libertate.
Totul in jur e perisabil, nu mai reparam frigiderul pentru ca a cumpara unul nou e mai convenabil decat inlocuirea piesei defecte, nu mai raparam o iubire beteaga pentru ca e mai ieftin sa cucerim pe facebook o noua partenera doritoare de dragoste si tandreturi sablon, furate cu copy paste din filmele holywoodiene.
Paradoxal, dar cu cat avem mai multe optiuni cu atat sunt mai putin viabile pentru ca isi dilueaza valoarea. Simt ca traiesc vremuri in care informatia e cel mai traficat bun de pe planeta dar, culmea, accesul la ea nu ne face mai destepti ci mai limitati. Ne ingusteaza creativitatea oferindu-ne prea multe surse de inspiratie, ne insiruieste in plutoane de ganditori standard, de glumeti 9gag-isti sau de atotcunoscatori wikipedia-isti. Din ce in ce mai rar apare o minte out of box in conditiile in care cu totii ne dorim sa fim cat mai adanc in box.
Nu prea am o directie clara pentru ca m-am format mental asa. Tatal meu asculta Europa Libera si ne teroriza sa nu cumva sa suflam o vorba cuiva despre secretul nostru radiofonic, la scoala profesoarele informatoare ne trageau de limba sa afle ce mai zic parintii nostri de rau despre minunata epoca de aur sau cine ce mai stie ceva comnpromitator despre oricine. Mi-am dorit sa zbor dar ai mei mi-au spus ca nu voi zbura niciodata in viata asta pentru ca doar “cei de sus, de la partid” zboara, visam sa calatoresc cu motocicleta prin toata lumea insa tot parintii mi-au spus ca daca mai suflu o vorba despre dorintele mele anticomuniste o sa infundam cu totii puscaria. Asa ca m-am autoinstruit atunci sa ma bucur de clipa fara sa mai sper nimic de la viitor. Mi-am gasit fericirea in zambete invatand oamenii sa rada, rasul fiind singurul lucru, alaturi de dragoste, pe care comunistii nu au reusit sa il inregimenteze si sa il interzica. In comunism mi-am spalat atat de tare creierul cu prezent pana cand am reusit sa-l dezvat sa mai perceapa sensul cuvantului viitor.
Acum traiesc in viitorul copilariei mele si nimic nu e cum credeam ca o sa fie, odata cu evadarea din comunism am pierdut secretul trairii clipei, sunt inconjurat de superficialitate sau poate doar eu o vad asa, privesc cu o lacrima in colt de ochi cum moare usor romantismul iar floarea lasata in banca devine desueta in fata unui like pe facebook, poeziile scrise pe servetele in Patibar au fost inlocuite cu mesaje de “hai sa iesim in seara asta sa consumam ceva” lasate pe walluri sau trimise pe mail. Oamenii nu mai viseaza actiuni ci obiecte si produse, confortul e noua libertate iar sentimentele sincere sunt luate in deradere in era nonsalantei si a francului vulgar.
Ma simt confuz ca un provincial dintr-un sat fara electricitate venit la Bucuresti la mall, asist cum ne distrugem natura, cultura, traditiile, oamenii, visele si amintirile si nu-mi gasesc directia in maldarul de optiuni superficiale si lipsite de concret. Sunt prea batran sa ma prefac nepasator in fata indolentei si a lipsei de profesionalism si calitate pe care le intalnesc la tot pasul, sunt prea tanar sa ma complac stand pe margine si criticand neputincios. Mai tot timpul sunt insa confuz in fata actiunilor pe care ar trebui sa le intreprind pentru ca, asemenea unui pui de leu crescut la zoo si eliberat in salbaticie, nu stiu sa vanez, nu vreau sa vanez si oricum nu ii vad rostul vanatorii intr-o lume in care mai toti sunt in competitie cu ceilalti si nu cu ei insisi.
Cand eram copil in lumea cealalta credeam ca toti oamenii de pe planeta sunt rude pentru ca toti suntem din Adam si Eva. Acum vad cum ne dusmanim si ne suntem frati vitregi unii altora, consumerismul ne-a transformat pe toti in alergatori in concursul dobandirii de bunuri materiale, concurs din care niciodata nu iesim invingatori nici macar atunci cand il castigam.
Fac parte din generatia care si-a vazut abandonate tevile cu cornete in favoarea jocurilor pe HC si Cip 03, care a aruncat casetele cu jocuri Sinclair Spectrum pentru a face loc PCurilor cu 16 mg de ram si hdd de 128 mega la incredibila viteza de 33 mhz. Apoi totul a zburat cu gandul si ca vantul si acum avem tablete si smartphoneuri. Si culmea, mi-e dor de cornete. Si ma simt un ciumat cand in jurul meu nimeni nu vrea sa ne jucam cu cornete, nimeni nu mai vrea sa jucam castelul sau cartonase ori peretelul, nimeni nu vrea sa tragem iar cu prastia. Niciun adult care imi critica sau imi ironizeaza infantilismul actiunilor nostalgice nu are insa absolut nicio problema sa loveasca cu prastia cu pasari furioase in porci ce grohaie pe ecranul unui telefon destept care ne face idioti.
Sunt fara directie, uneori imi imaginez ca sunt un vas fara timona care pluteste in deriva, nu imi gasesc locul in lumea asta moderna si plina de tentatii bine marketate, cea mai mare parte din mine, cea mai frumoasa si inocenta a ramas undeva in 89, captiva in universul de dincolo de Azi. Universul in care o banana ce a fost coapta infasurata in ziare declansa un curcubeu de senzatii narilor si papilelor gustative, in care indragostitii se sarutau abia dupa a zecea intalnire, in care oamenii fiind cu totii imbracati in gri, bej, kaki, negru sau bleumarin se diferentiau doar dupa ceea ce spuneau, gandeau si simteau si nicioadata dupa cea ce purtau.
Mi-e dor de vremurile in care ieseam cu prietenii in lume iar ei nu se benoclau la masa ca tampitii in telefoanele mobile precum niste molii atrase de lumina neonului, mi-e dor de timpurile in care blugii se cumparau “pe potrivite” de la tiganii de pe lipscani si nu din magazine in care mereu “colectia noua” scoasa in fata iti aminteste ca daca o cumperi castigi competitia cu cei ce inca mai poarta ca prostii vechea colectie. Mi-e dor de universul in care sufletele imbracau corpuri si nu haine. Si imi lipsesc tare mult clipele in care un profiterol si doua lingurite erau tot ce iti puteai dori de la o iesire in oras cu fata iubita, cand un film ce rula la cinemateca doar pentru voi doi era definitia absoluta a intimitatii .
Sunt un nostalgic care nu isi gaseste locul in lume, sunt un pasager clandestin pe vaporul civilizatiei, ma hranesc cu amintiri frumoase, zmeie naravase, poze pe film si versuri scrise in secret pe colturi de agenda. Refuz cu incapatanare sa apartin unei lumi in care tot ce ma inconjoara urmareste cum sa ma faca sa fiu in competitie cu fratii pamanteni, urmareste sa ma faca nefericit cu ceea ce am, sa imi displaca “vechiul” telefon, sa imi fie jena sa mai port “vechea colectie” si sa vreau cu disperare sa arunc tot ce am acum si sa cumpar un nou obiect, serviciu, ideologie sau vis.
Am chiulit la cursul de ales directii in viata, pe taramul celalalt nu eram educati sa facem alegeri pentru ca partidul le facea pentru noi iar parintii ne erau prea fricosi ca sa ne cultive liberul arbitru si puterea de a spune NU. Asa ca toate meciurile cu viata erau blaturi in care castiga “partidul ceausescu si poporul” si culmea, nici nu trebuia sa se prezinte pe teren. Acum simt ca sunt o busola demagnetizata, pendulez intre idei, visuri, planuri de viitor, locuri, ganduri, oameni si jucarii. Pentru ca sunt un bicefal in care un cap e captiv in comunismul simplist cu reguli stricte iar celalalt e blocat in haosul modernismului fortat in care totul e consum, e: “vreti sa va fac meniul mare pentru doar un leu?”. Privesc uluit cum oamenii se plang de zapada, se plang de ploaie si de soare, se plang de trafic uitand ca traficul sunt ei insisi, oameni care se ascund de viata in malluri in care nu-i ploua, se refugiaza zilnic in cladiri de birouri in care aerul conditionat i-a transformat pe toti in aerodrogati spalandu-le creierul de amintirea mirosului brizei sarate a marii sau al adierilor ce poarta arome de iarba cosita.
Sunt doar un simplu baiat de la tara care alearga zambind prin prezent tragand de sfoara un zmeu ce-i zboara in trecut. Cand ma intreb: “cine sunt eu” dau din umeri, privesc in stanga si in dreapta in speranta ca am de la cine copia raspunsul corect dar nu e nimeni sa mi-l sufle, stiu doar ca alerg de unul singur in cursa catre mine insumi si vreau sa scot un timp cat mai bun.
EU? Sunt un banal om fara directie dar simt din ce in ce mai tare ca tocmai asta e directia mea in viata.
